Unitate şi armonie – temelia echipei

Încă din Geneza, soţul şi soţia sunt priviţi ca două persoane complementare care formează OMUL. Cuvântul folosit de Duhul Sfânt în Gen. 2:24, „se va lipi” îl mai întâlnim în Iov 38:38 unde descrie unirea picăturilor de apă cu pulberea (praful) din care rezultă noroiul. Praful şi apa sunt elemente complet distincte, inconfundabile şi diferite, dar când privim noroiul nu mai putem spune care este unul şi care este cealaltă. Aşteptarea lui Dumnezeu este ca acest lucru să se întâmple şi între un bărbat şi o femeie.

Unitatea şi armonia dintre soţ, se exprimă prin aceleaşi preocupări, aceleaşi priorităţi în acţiuni, aceleaşi aspiraţii, şi chiar dobândesc un mod de gândire unitar, începând să simtă lucrurile la fel.

Cei doi realizează că viaţa pe pământ este cu o finalitate sigură, de aceea scopul lor este să-şi trăiască viaţa în aşa fel, încât la capăt de drum să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Încercăm să facem o punte de legătură între Priscila de atunci, şi noi, cele de acum, cu scopul de a învăţa din viaţa ei, din relaţia cu soţul ei şi exemplul lor de echipă.

Voi încerca să dezvolt puţin exemplul lor de echipă, şi să împărtăşesc ceva din viaţa mea şi a soţului meu, ca slujitori ai lui Dumnezeu.

Am subliniat mai sus că Dumnezeu aşteaptă de la un bărbat şi o femeie să trăiască în unitate şi armonie. De fapt, armonia este o caracteristică a unităţii şi este în conformitate cu voia lui Dumnezeu în familie. Spunem despre doi oameni că trăiesc în armonie, când ştiu să evite discordiile; fiecare ştie ce îl supără pe celălalt şi este atent să nu provoace suferinţă prin atitudini nepotrivite. În viaţa de zi cu zi, caută pacea, ca o constantă.

În Trinitate, armonia perfectă dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, se realizează tocmai prin subordonarea Fiului şi a Duhului Sfânt în împlinirea planurilor Tatălui. Lucrul pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi este subliniat de apostolul Pavel în Ef. 5:21: ”supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos.” Pe de altă parte, într-o relaţie armonioasă contează atât de mult să ne înţelegem fiecare rolul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, şi niciodată să nu existe un spirit de competiţie, ci fiecare să-l privească pe celălalt mai presus de el însuşi. Fiecare pune în comun darul dat de Dumnezeu în împlinirea aceluiaşi scop, pentru că nu există două drumuri, ci bătătorirea aceleaşi cărări într-un spirit de unitate: „nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui”. 1 Cor. 3:7-8

Domnul Isus vorbeşte în aceşti termeni:

Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Ioan 17:21

Din text rezultă că unitatea dintre noi este o consecinţă a unităţii dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul. Unitatea este certificatul credibilităţii mărturiei noastre în lume.

Când ajungi să fii una cu soţul tău, se produce în timp acea fuziune sufletească în care îi înţelegi până şi mimica feţei; uneori gesturile sau o privire îţi vorbesc mai mult decât cuvintele. Şti cum ar analiza într-o anumită situaţie o problemă, îi cunoşti gusturile, şti ce îi place şi ce nu, şti ce soluţii ar da într-un anumit context.

Pavel scrie filipenilor: …să aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Dacă acestea sunt cerinţe în trupul lui Cristos, cu cât mai mult sunt ele necesare în relaţia dintre soţ şi soţie! Simţirea şi dragostea sunt turnate de Dumnezeu în inimile noastre, de aceea putem fi un suflet şi un gând.

Ne modelăm unul după celălalt sub călăuzirea lui Cristos, nu ne identificăm cu soţul oricum ar fi el. Având fiecare o preocupare pentru a ne transforma în asemănarea lui Isus, ajungem să semănăm unul cu celălalt pentru că semănăm tot mai mult cu Isus.

Etapele devenirii unei echipe.

Când privesc viaţa lui Aquila şi Priscila identific trei etape majore în viaţa lor:

•  Interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu (compania lui Pavel).
• Aplicarea învăţăturii (Apolo şi biserica din casa lor).
• Şcoala suferinţei care rafinează caracterul creştin (au fost alungaţi din Roma; şi-au pus viaţa în joc pentru Pavel; Rom.16:3-4).

Aceste trei etape merg mână în mână toată viaţa. Nu ne oprim din învăţat, nici din lucrare, iar în ce priveşte încercarea, un val cheamă alt val.

Toate acestea le vedem la Aquila şi Priscila însoţite de unitate şi armonie (niciodată nu îi menţionează Pavel separat).

Când m-am căsătorit nu mă gândeam atât de profund la lucrurile acestea, dar ele s-au decantat în urma unei dorinţe vii în inima mea şi a soţului meu de a-L onora pe Dumnezeu, de a ne respecta unul pe celălalt, împlinindu-ne fiecare rolul specific dat de Dumnezeu. Nu am devenit o echipă cu Gigi pentru că ne-am propus aceasta sau am stabilit nişte reguli. Ne-am trăit pur şi simplu viaţa natural, iar spiritul echipei a devenit un mod de viaţă. Ne-am pomenit că oamenii din jur ne văd ca o echipă care îşi trăieşte viaţa în unitate şi armonie.

Etapele din viaţa Priscilei şi lui Aquila le identific cu mare bucurie şi în viaţa noastră.

Echipare în cuvânt.

Îmi amintesc cu emoţie de anii tinereţii când ne adunam în casa lui Beni Frăgău şi a Norei şi învăţam să abordăm un text din Biblie. Apoi Dumnezeu a adus în viaţa noastră oameni competenţi, veniţi din toate colţurile lumii să ne înveţe în condiţii dificile, asunzându-ne de securitatea de atunci… Am căutat să mergem în orice loc unde învăţam ceva despre Dumnezeu. Aveam caiete întregi cu notiţe luate în grabă, scrise de mână cu informaţiile pe care le primeam.

Aplicarea învăţăturii

Acumularea Cuvântului în viaţa noastră, ne ajută să dobândim o gândire subordonată autorităţii lui Dumnezeu, şi ne modelează implicit viaţa. Trăirea este o consecinţă a modului în care trăim, şi de-a lungul vieţii noastre am căutat cât am putut să aplicăm în vieţile noastre lucrurile învăţate.

Şcoala suferinţei.

Dacă procesul învăţării Scripturilor durează o viaţă, la fel şi modelarea caracterului meu este un proces de o viaţă. În acest proces, Dumnezeu îngrijeşte să trec prin tot felul de situaţii dificile (încercări, suferinţe, probleme de relaţii). Cea mai grea încercare a fost pierderea fiului meu Lucian, urmată de şase ani grei cu Daniel, care m-a făcut să înţeleg că moartea spirituală este mai cruntă decât cea fizică. În acele momente am suferit fără să înţelegem de ce ni s-au întâmplat astfel de lucruri. Dar acum, privind în urmă, am văzut că Dumnezeu avea un plan mult mai măreţ decât ne imaginam, iar acele încercări mari, erau de fapt momente ale calificării noastre pentru o lucrare mai mare la care eram chemaţi.

Eu m-am căsătorit cu un inginer care lua cuvântul la ora biblică; apoi Dumnezeu ne-a chemat la o lucrare mai mare, pentru care a fost necesar să ies din serviciu pentru a-mi asista soţul; iar acum suntem implicaţi şi într-o frumoasă lucrare de încurajare a familiilor, atât de dragă inimii mele. Totdeauna m-am simţit parte a lucrării soţului meu, deşi nu am fost implicată direct în fiecare etapă a vieţii mele, înţelegând că lucrarea făcută de el, este lucrarea noastră, şi vom fi răsplătiţi împreună.

În ultimă instanţă, nu este esenţial ce realizăm ca echipă şi cât lucrăm pentru Dumnezeu! Esenţial este că în tot acest proces, Dumnezeu realizează cizelarea colţurilor noastre şi ne dă forma pe care o vom avea în cer, în templul Său, acolo unde nu voi mai fi soţia lui Gigi, ci vom fi amândoi pietre vii, desăvârşite, în acelaşi edificiu măreţ! Dacă nu ai realizat nimic din toate lucrurile auzite şi nici nu visezi măcar să fii ca Priscila din Biblie, împlinirea rolului pe care ţi l-a dat Dumnezeu lângă soţul tău este tot ce aşteaptă El de la tine. Pentru că El a pus lângă tine cel mai potrivit soţ şi cei mai buni copii, ca să realizeze în tine chipul Fiului Său Isus Cristos. De aceea, aş vrea să vă las cu Ef. 5:16: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt grele.” Preţuiţi pe cei din casele voastre, cu care sunteţi pentru o vreme pe drum, şi priviţi-i ca pe nişte fiinţe de o valoare unică, persoane irepetabile, care de fapt nu vă aparţin, ci sunt proprietatea lui Dumnezeu, şi ne sunt daţi pentru un timp, ca să-i asistăm în procesul sfinţirii pentru a ajunge la capăt de drum, de calitatea dorită de El.

Articol scris de: Adriana Cosman, biserica Mănăștur – Cluj-Napoca